Aristocrația europeană a purtat peruci din cele mai diverse motive, de la estetică până la ascunderea unor probleme de sănătate. Tendința a început în Franța, cu un rege care a dat tonul și a inspirat întreaga curte regală și, ulterior, întreaga societate de rang înalt.
Un rege, un stil și o modă
Totul a pornit de la Ludovic al XIII-lea al Franței (1601-1643), care în tinerețe a fost cunoscut pentru părul său lung. Din cauza unei probleme ce i-a provocat căderea părului, monarhul a început să poarte perucă. Curtea regală a fost rapid influențată de exemplul regelui, moda fiind preluată și de fiul său, Ludovic al XIV-lea. Unii istorici sugerează că pierderea părului lui Ludovic al XIII-lea ar fi fost cauzată de sifilis sau de tratamentele medicale specifice acelei perioade.
Înainte de domnia lui Ludovic al XIII-lea, perucile erau rare și purtate doar de un grup restrâns de persoane, cum ar fi cele cu păr roșcat, cei care sufereau de chelie și curtezanele. Odată cu adoptarea perucilor de către rege, totul s-a schimbat. Curtenii au început să imite rapid stilul, iar cererea de peruci a explodat. La Paris, numărul peruchierilor a crescut semnificativ.
Părul uman era considerat un material de lux, dar uneori, pentru cei cu posibilități financiare mai reduse, se folosea păr de cal sau de capră.
Perucile, între lux și igienă precară
În timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea (1638-1715), perucile „full-bottom” au devenit extrem de populare. Acestea erau atât de voluminoase încât necesitau păr de la mai multe persoane pentru o singură perucă. Se spune că peruchierul regal, Georges Binet, ar fi afirmat că ar rade capul tuturur supușilor Franței pentru a-l împodobi pe cel al regelui.
Dincolo de aspectul estetic, perucile aveau și alte funcții. În secolul al XVII-lea, în condițiile igienei precare și a aglomerării urbane, mirosurile neplăcute erau frecvente. Perucile erau parfumate cu diverse arome, cum ar fi violeta, trandafirul, iasomia și portocala, pentru a ascunde mirosurile. Întreținerea era minimă, constând în ștergerea părului cu o cârpă pentru a îndepărta transpirația și murdăria.
Din cauza igienei deficitare, perucile deveneau rapid un mediu propice pentru paraziți. În 1796, medicul Andrew Duncan observa că acestea erau adesea infestate. Coafurile elaborate și costisitoare făceau ca unele peruci să nu fie pieptănate timp de luni de zile.
Perucile și ascunderea bolilor
Un alt rol important al perucilor a fost de a ascunde simptomele sifilisului. Boala, răspândită în Europa începând cu secolul al XVI-lea, provoca căderea părului și leziuni pe scalp. Peruca acoperea aceste semne, iar pudra parfumată masca mirosul neplăcut.
Spre finalul Revoluției Franceze, aceste peruci extravagante au început să fie considerate simboluri ale excesului aristocratic. Stilul a fost treptat abandonat în favoarea simplității. În epoca lui Napoleon Bonaparte, perucile masive au devenit complet nepotrivite pentru un mediu militarizat.
