Apa de pe Lună s-a acumulat treptat, de-a lungul miliardelor de ani, și nu în urma unui singur eveniment major, conform unui nou studiu realizat de o echipă internațională de oameni de știință. Descoperirile, publicate recent în revista Nature Astronomy, au o importanță majoră pentru înțelegerea istoriei satelitului natural al Pământului și pentru viitoarele misiuni de explorare lunară.
O istorie a apei lunare
Cercetătorii, printre care se numără și Paul Hayne de la Universitatea din Colorado Boulder, au analizat datele obținute de la misiunile NASA și din alte surse. Studiul a abordat un mister care îi preocupă pe oamenii de știință de decenii: prezența apei pe Lună. Observațiile anterioare au sugerat că apa se găsește sub formă de gheață în craterele adânci și întunecate din jurul Polului Sud lunar. Însă, modul în care a ajuns acolo și de ce este prezentă doar în anumite locuri nu era clar.
Noua cercetare respinge ipoteza conform căreia apa a fost adusă pe Lună de un singur eveniment major, cum ar fi impactul unei comete gigantice. „Se pare că cele mai vechi cratere ale Lunii au și cea mai multă gheață”, a declarat Hayne. El afirmă că acumularea apei a fost un proces continuu, care a durat aproximativ 3-3,5 miliarde de ani.
Posibile surse și importanța gheții lunare
„Apa pe Lună ar fi o mină de AUR pentru astronauți”, a spus Hayne. Viitorii exploratori lunari ar putea extrage gheața pentru a produce apă potabilă sau chiar combustibil de rachetă, prin separarea atomilor de hidrogen și oxigen. Gheața lunară ar putea juca un rol crucial în susținerea unei prezențe umane durabile pe Lună.
Oamenii de știință au identificat mai multe surse posibile pentru apa de pe Lună. Vulcanii din trecutul îndepărtat ar fi putut transporta apa din adâncurile Lunii către suprafață. De asemenea, apa ar fi putut ajunge pe Lună prin intermediul cometelor sau asteroizilor. O altă sursă importantă ar putea fi vântul solar, un flux constant de hidrogen care bombardează Luna, o parte din acest hidrogen putând fi transformat în apă pe suprafața lunară.
Următoarele etape ale cercetării
Studiul a arătat că gheața s-a acumulat în așa-numitele „capcane reci”, cratere care se află în umbră permanentă, fără a vedea soarele de miliarde de ani. Echipa a folosit date despre temperatura suprafeței lunare și simulări computerizate pentru a estima evoluția craterelor. S-a descoperit că cele mai vechi și mai întunecate cratere sunt locurile unde s-au observat cele mai mari cantități de gheață.
Pentru a aprofunda cercetările, Hayne dezvoltă un nou instrument, numit Lunar Compact Infrared Imaging System (L-CIRiS), pe care NASA intenționează să îl trimită lângă Polul Sud al Lunii. „În cele din urmă, problema sursei apei de pe Lună va fi rezolvată doar prin analiza probelor”, a concluzionat Hayne. Vor fi necesare misiuni pe Lună pentru a colecta și analiza mostre, sau găsirea unor metode de a le aduce pe Pământ.
