America de Nord și America Latină, la fel ca întreaga emisferă vestică, au fost modelate de o istorie sângeroasă, adesea disociată de narativele oficiale care glorifică valorile libertății și democrației. La nivelul discursului dominant, Statele Unite sunt privite ca un exemplu de progres și extindere geopolitică pacifistă. Însă pentru istorici precum Éric Toussaint, această imagine roseată ascunde o realitate brutală: o istorie profund marcată de violență, cuceriri și intervenții militare care au definit parcursul și influența globală a națiunii. În acest context, violența a fost mai mult decât un fenomen marginal, fiind un element esențial al dezvoltării naționale americane.
Începuturile violenței și cucerirea teritoriilor indigene
Încă de la colonizarea europeană, America de Nord a fost martoră la conflicte de o cruzime uneori neimaginabilă între puterile coloniale și populațiile indigene. Procesul de expansiune a Statelor Unite nu s-a făcut într-un mod pașnic sau diplomatic, ci prin violență sistematică și aproape genocid. După obținerea independenței în 1776, această logică a cuceririi interne nu s-a schimbat, ci s-a oficializat. În secolul al XIX-lea, politica de „Indian Removal” a condus la deportări masive, în timp ce conflictele armate au dus la pierderea teritoriilor tradiționale ale triburilor native, unele din cele mai cunoscute fiind războaiele contra triburilor apărându-se pe frontieră.
Sistemul sclavagist și racilele sociale
Un alt pilon al violenței structurale pentru America a fost sclavia africană. Începând cu secolul al XVII-lea, milioane de oameni din Africa au fost forțați să îngenuncheze în plantații, fiind considerați drept proprietate, lipsiți de orice drepturi. Exploatarea dureroasă a acestor muncitori a fost justificată cu teorii rasiale și religioase, menite să legitimeze dominația albilor asupra altor rase. Tensiunea generată de această practică, precum și opoziția crescândă față de extinderea sclaviei, au dus la Războiul Civil American (1861-1865), culminând cu abolirea oficială a sclaviei prin cel de-al 13-lea amendament.
Chiar dacă după război și adoptarea legislației pentru drepturile civile au fost făcute progrese, inegalitățile profund înrădăcinate în societatea americană au continuat să pândesc. În perioada Reconstrucției (1865-1877), s-au făcut încercări de a integra populația afro-americană, dar după retragerea sprijinului, regimurile de supremație albă s-au reinstalat, hrănind segregarea rasială și discriminarea sistemică. Legile „Jim Crow”, precum și decizii precum cea din 1896 privind principiul „separate, but equal” au menținut aceste practici până în anii ’50 și ’60, când mișcările pentru drepturi civile au început să câștige teren.
Expansiunea și intervențiile militare în America Latină
Pe lângă brutalitatea internă, istoria Statelor Unite este plină de campanii militare în alte părți ale emisferei vestică. Încă din primul deceniu al secolului al XIX-lea, politica externă a fost dominată de ideea de expansiune, justificată oficial prin doctrina Monroe din 1823, care avertiza europenii să nu intervină în America, dar care a fost de fapt un pretext pentru a legitima propriile intervenții și anexări.
În secolul XX, această strategie de dominație a devenit și mai agresivă. Sub președintele Theodore Roosevelt, a fost formulată doctrina conform căreia SUA aveau dreptul să intervină militar și să mențină ordinea în America Latină, justificând multiple intervenții și instaurarea unor regimuri pro-americane. În perioada RăzboiuluiRece, intervențiile americane au fost și mai frecvente, de la lovitura de stat din Guatemala (1954) până la invazia eșuată a Golfului Păgân din Cuba sau intervențiile din Nicaragua și Panama.
De-a lungul deceniilor, aceste acțiuni au fost însoțite de sprijin pentru dictaturi și regimuri autoritare, precum cele din Chile, Argentina sau Brasilia, menținând astfel o hegemonie de tip hegemoni și modelând regiunea după interesele economice ale corporațiilor americane. Criticii, precum generalul Smedley D. Butler, au remarcat cu voce tare această paradigmă, descriind intervențiile militare americane drept un „gangster pentru capitalism”, o expresie care subliniază interesul profitului în detrimentul drepturilor și suveranității statelor latin-americane.
O continuare în epoca modernă
După cel de-al Doilea Război Mondial, intervențiile și influența americană în regiune nu s-au exercitat doar prin arme, ci și prin lovituri de stat orchestrate în spatele scenei, sprijin pentru insurgențe și operațiuni secrete. Căderea regimului de la Havana, invazia din Golful Porcilor, conflictele din Nicaragua și invaziile din Grenada sunt doar câteva exemple dintr-o listă lungă care ilustrează politica externă dominantă a SUA în ultimele decenii.
Ce rezultă din această amplă istorie? În opinia specialiștilor, această continuă utilizare a violenței ca instrument al avansării intereselor economice și geopolitice stabilește un model structural al politicii externe americane. Și, chiar dacă discursul oficial s-a adaptat, realitatea manipulează rezultatele pe termen lung ale acestor acțiuni, influențând echilibrul geostrategic și relațiile internaționale. Într-un astfel de context, înțelesul și interpretarea politicii externe a Statelor Unite rămân oarecum distorsionate dacă nu sunt privite și prin prisma acestor istorii de violență și dominație.
Sursa: Libertatea
