Conform Economistul.ro: România a închis centralele pe cărbune pe hârtie, dar nu a construit centralele pe gaze promise pentru a le înlocui, generând astfel un deficit de capacitate energetică și riscuri majore pentru securitatea aprovizionării. Deși a obținut fonduri europene prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) și a înființat companii dedicate acestor proiecte, construcția efectivă a noilor capacități a rămas în urmă cu ani buni față de termenele asumate.
Companii înființate, proiecte amânate
Autoritățile române și-au propus, în cadrul PNRR, eliminarea accelerată a centralelor pe lignit și huilă, urmând să fie construite în locul lor centrale moderne pe gaze naturale. La Turceni era prevăzută o centrală de aproximativ 475 MW, iar la Ișalnița una de 850 MW, totalizând 1.325 MW de capacitate nouă. Pentru realizarea acestor investiții, au fost înființate societăți mixte, precum CCGT Power Ișalnița (în care Complexul Energetic Oltenia deține 59,9% și ALRO 40,1%) și un proiect la Turceni dezvoltat împreună cu Tinmar. Aceste entități au generat structuri administrative complexe, cu consilii de administrație, directorate și personal de suport, însă nu au produs niciun megawatt-oră de energie electrică. Această situație reflectă o „boală cronică” a statului român, unde administrația proiectului precede adesea proiectul în sine.
Licitații întârziate și costuri în creștere
Proiectele de la Ișalnița și Turceni trebuiau finalizate în 2026, însă în prezent, România se află abia în faza de licitație pentru proiectare și construcție. La Ișalnița, societatea de proiect a fost înmatriculată abia în septembrie 2023, iar contractul de finanțare europeană, de aproximativ 253 milioane euro, a fost semnat în februarie 2024. Licitația pentru construirea centralei a fost lansată în martie 2025, cu numeroase amânări ale termenului de depunere a ofertelor, culminând cu anularea procedurii în februarie 2026 din lipsă de oferte conforme. La Turceni, licitația pentru centrala de 475 MW a fost lansată în ianuarie 2025, iar în februarie 2026 exista o singură ofertă, pentru un contract estimat la peste 525 milioane euro plus TVA. Chiar și în cel mai optimist scenariu, etapa de proiectare și construcție durează aproximativ 36 de luni, ceea ce înseamnă că o centrală promisă pentru 2026 nu ar putea fi gata înainte de 2029. Această întârziere compromite întregul calendar pe baza căruia România și-a asumat tranziția de la cărbune.
Consecințele inacțiunii pe piața energetică
Atrasă în capcana birocrației și a amânărilor, România a ratat momentul optim de achiziție a echipamentelor pentru centralele pe gaze. În timp ce alte state și-au pregătit proiectele și au lansat comenzile rapid, România a temporizat, întârziind selectarea partenerilor, înființarea societăților, studiile de fezabilitate și licitațiile. Când proiectele românești au ajuns la furnizorii de turbine, piața s-a schimbat: termenele de livrare s-au extins la trei-patru ani, iar costurile pentru echipamente, construcții, finanțare și mentenanță au crescut masiv. Astfel, bugetele inițiale au devenit insuficiente. Costul total estimat pentru centrala de la Ișalnița a crescut de la 730 milioane euro la aproximativ 755 milioane euro, în timp ce la Turceni, estimarea a urcat de la 410 milioane euro la circa 525 milioane euro plus TVA. Inacțiunea nu a dus doar la pierderea timpului, ci și la deteriorarea fezabilității economice a proiectelor, transformându-le din investiții finanțabile în unele din ce în ce mai scumpe și riscante.
Răspunderea pentru situația creată, unde România ar trebui să aibă 1.325 MW pe gaze, dar în 2026 nu are nici măcar contracte ferme de construcție, este difuză. Studiile întârziate, licitațiile anulate și creșterea costurilor ridică întrebări serioase. Mandatele expiră, directorii se schimbă, iar eșecul este adesea transmis ca o „situație dificilă moștenită”, fără ca cineva să fie tras la răspundere. Închiderea centralelor pe cărbune a fost o decizie simplă, dar construirea noilor capacități a necesitat ani de planificare și execuție, iar România a tratat aceste operațiuni ca având aceeași durată. Ca urmare, statul român este forțat să ceară prelungirea funcționării centralelor pe cărbune, nu din motive strategice, ci din cauza incapacității administrației de a construi înlocuitorii. Proiectele de la Ișalnița și Turceni au devenit monumentele administrative ale unei tranziții energetice inversate, în care capacitatea existentă a fost eliminată înainte de a se decide cum va fi înlocuită, cu riscul ca aceste centrale să nu mai fie construite niciodată.
Sursa: Economistul.ro
