Conform Playtech.ro: Filmul „Verity”, adaptarea după romanul lui Colleen Hoover, se distanțează de așteptările unui thriller psihologic intens, oferind în schimb o experiență mai apropiată de o melodramă erotică lentă, a cărei miză reală este dezvăluită abia spre final. Criticii consideră că, deși cartea a fost un bestseller, filmul nu reușește să capteze pe deplin complexitatea sau tensiunea promisă, punând un accent prea mare pe elementele senzuale.
Dakota Johnson, într-un rol familiar
Dakota Johnson interpretează rolul Lowen Ashleigh, o scriitoare aflată în dificultate financiară, care primește ocazia de a prelua seria de succes a autoarei Verity Crawford, imobilizată în urma unui accident. Mutată în casa familiei Crawford pentru a cerceta arhiva lui Verity, Lowen descoperă un manuscris autobiografic ce conține mărturisiri tulburătoare. Regizorul Michael Showalter a optat intenționat pentru o abordare mai explicit erotică, transformând momentele intime în elemente de bază ale narațiunii. Criticii remarcă faptul că Johnson pare să reia un registru actoricesc frecvent întâlnit în rolurile sale anterioare, în special în seria „Fifty Shades”, unde gesturile și privirile sale tind să transmită constant o undă de sexualitate, diminuând astfel nuanțele psihologice ale personajului.
Anne Hathaway, în rolul Verity Crawford, este considerată a fi o prezență actoricească „irosită” în acest context. Deși capabilă să confere profunzime unui personaj sinistru, ea este ținută în mare parte într-o postură pasivă, rolul său limitându-se la apariții misterioase și reacții subtile. Abia spre final, atunci când personajul său capătă mai multă substanță, se poate observa potențialul neexploatat al interpretării sale. Josh Hartnett, în rolul lui Jeremy Crawford, soțul lui Verity, reușește să echilibreze cu succes caldură necesară atragerii lui Lowen și ambiguitatea care stârnește suspiciuni, oferind o performanță convingătoare.
Lentoare și tensiune ratată
Cu o durată de aproximativ două ore, filmul „Verity” pare să se întindă pe un interval mult mai lung din cauza ritmului lent. Scenele sunt prelungite, privirile sunt deseori nejustificat de lungi, iar acțiuni simple, precum mersul pe coridoare sau citirea manuscrisului, devin momente de așteptare. Această abordare, denumită „slow burn”, nu reușește să construiască tensiunea specifică unui thriller psihologic, lăsând spectatorul în fața unei așteptări care nu se concretizează întotdeauna.
Filmul pare să confunde lentoarea cu o acumulare de tensiune, dar în realitate, scenele repetitive și ritmul nesfârșit contribuie la o senzație de stagnare. Adăugarea de secvențe erotice, deși conformă cu intenția regizorală, nu compensează lipsa unui conflict narativ puternic și a unor momente cu adevărat captivante. Spectatorii sunt lăsați să aștepte o transformare semnificativă a narațiunii, transformare care se manifestă doar în ultimele minute ale filmului, lăsând impresia că potențialul thriller-ului a fost sacrificat în favoarea unei abordări melodramatice.
Criticii subliniază că, deși filmul se dorește a fi un „thriller psihologic seducător”, el se rezumă mai degrabă la o experiență lentă, cu momente de erotism diluat, care nu reușește să construiască suspansul necesar. Performanțele actoricești, deși valide în anumite cazuri, nu pot salva complet o narațiune ale cărei puncte forte sunt amânate prea mult.
Sursa: Playtech.ro
