O descoperire surprinzătoare ar putea schimba modul în care oamenii de știință înțeleg originea microbiotică a vieții din oceane. O formațiune stâncoasă din Maroc, asemănătoare cu o piele de elefant, a determinat cercetătorii să-și reconsidere locurile în care ar fi putut trăi primii microbi. În loc de medii de suprafață, luminoase și adesea asociate cu ecosisteme microbiene, aceste structuri sugerează că microbii antici ar fi prosperat în adâncuri, alimentați de alunecări de teren subacvatice.
Roci misterioase din Maroc readuc în discuție mediile de viață ale microbilor Fosili
În 2016, geologul Rowan Martindale a observat pentru prima oară aceste structuri neobișnuite pe o formațiune sedimentară din Maroc. O textură ridată, similară cu pielea de elefant, ieșea în evidență pe o placă de rocă. Aceasta nu era un simplu detaliu geologic, ci o descoperire care putea indica prezența unor comunități microbiene fosilizate, cu o vechime de aproape 180 de milioane de ani, din timpul Jurassicului timpuriu.
Martindale și colegii săi au recunoscut rapid modelul. Aceasta părea similară cu alte structuri observate în trecut, dar contextul în care fusese găsită era diferit. Rocile în care se afla această textură proveneau din medii adânci ale oceanului, la aproape 600 de picioare sub suprafața apei, unde lumina soarelui nu ajungea și condițiile erau mai dure.
Până acum, se credea că aceste forme de viață microbiană se formau exclusiv în mediile de mică adâncime, unde lumina și vegetația susțineau activitatea lor. În adâncuri, modelele similare erau interpretate drept creșteri cauzate de alunecări de teren, nu de prezența microbilor fosili.
O nouă interpretare care schimbă perspectiva asupra ecosistemelor subacvatice antice
Martindale și echipa sa propun o explicație diferită pentru aceste structuri. În opinia lor, alunecările de teren subacvatice nu ar fi fost cauza directă a ridurilor, ci un catalizator. Mișcările de teren ar fi adus nutrienți pe fundul oceanelor, favorizând dezvoltarea microbilor chemosintetici, care se hrănesc pe cale chimică, nu cu ajutorul luminii solare.
Acești microbi ar fi putut sta la baza unor ecosisteme în întuneric, în condiții în care substanțele toxice, precum compușii de sulfit sau sulf, ar fi împiedicat alte organisme să se dezvolte. Astfel, zonele adânci ar fi fost, de fapt, pe atunci, locuri vibrante din punct de vedere biologic, apropiate ca proces de cele din oceanele moderne în care microbii chemosintetici prosperă în lipsa luminii.
Un exemplu contemporan al acestor ecosisteme provine din zonele din oceanele moderne, unde covorașele de microbieni se dezvoltă în astfel de medii, hrănindu-se cu energie chimică provenită din dezechilibre chimice ale mediului, precum cele create de cadavre de balene scufundate.
Martindale a subliniat că această descoperire ar putea avea consecințe importante: dacă microbii chemosintetici erau mai răspândiți în adâncuri decât se credea anterior, fosilele lor ar putea fi subestimate sau confundate cu alte formațiuni geologice. Diferența constă în modul în care aceste structuri sunt interpretate, în special în limbajul folosit pentru a le descrie, ceea ce poate duce la confuzie între formările naturale și cele create de organisme vii.
Pentru moment, cercetările continuă pentru a dovedi dacă aceste structuri de piele de elefant din rocile maroce sunt, într-adevăr, fosile de microbieni din medii adânci sau simple modele geologice generate de forțe fizice și substraturi inerte. În 2023, aceste descoperiri reprezintă o provocare pentru geologi și biologii care încearcă să înțeleagă originile vieții în oceanele antice.
