Pisicile continuă să fascineze oamenii de știință cu abilitatea lor incredibilă de a ateriza în picioare în timpul căderii, fenomen studiat de secole. Deși această capacitate pare almost magică, cercetările moderne sugerează că mecanismele fizice și anatomice implicate sunt mult mai complexe decât s-ar crede.
Misterul aterizării în picioare: un fenomen vechi de peste un secol
De la primele imagini surprinse la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în zilele noastre, oamenii de știință au studiat de zor modul în care o pisică reușește să se răsucească în aer și să ajungă pe picioare, indiferent de înălțime. La acea vreme, fiziologul francez Étienne-Jules Marey a folosit tehnici de fotografie de mare viteză pentru a surprinde momentul, arătând că, în cădere, pisicile încep să se rotească fără a avea rotație inițială, reușind totuși să se răsucească înainte de a atinge solul, o situație aparent contrazicând legile fizicii.
Abia în 1969, cercetătorii au demonstrat că această manevră istovitoare putea fi explicată matematic, dar pân&#ă recent, atenția s-a concentrat mai mult pe mecanismele fizice, fără a lua în considerare detalii despre anatomie. La aproape 140 de ani de la primele încercări, misterul aterizării în picioare a pisicii încă răcește expertiza modernă.
Ce dezvăluie nou studiul recent?
Recent, o echipă de cercetători japonezi, condusă de profesorul Yasuo Higurashi, a încercat să descifreze, pe bază de anatomie și biomecanică, modul în care coloana vertebrală a pisicii contribuie la această performanță. Studiul, publicat în 2026, se bazează pe analiza unor coloane vertebrale de la cinci exemplare decedate și la care au fost păstrate ligamentele și discurile intervertebrale pentru a evalua mobilitatea fiecărui segment.
Rezultatele au fost revelatoare: în comparație cu zona lombară, segmentul toracic a fost de trei ori mai flexibil și s-a răsucit mult mai ușor. De asemenea, această regiune avea o „zonă neutră” de aproximativ 47 de grade, un fapt ce sugerează o predispoziție deosebită pentru rotații rapide și precise. În schimb, coloana lombară, mai rigidă și mai grea, nu avea aceeași flexibilitate.
Pentru a confirma aceste observații în condiții reale, cercetătorii au filmat două pisici în timp ce cădeau de la înălțimi mici, de circa un metru, pe o pernă moale, observându-le cu aparate de filmare de mare viteză. Analyza filmărilor a arătat că rotația corpului nu se produce ca un tot unitar, ci în mod secvențial, partea din față a corpului se rotește primul cu o întârziere de aproximativ 70-90 de milisecunde față de partea dorsală.
Anatomia explică performanța
Concluzia cercetătorilor este clară: flexibilitatea crescută a secțiunii toracice a coloanei vertebrale și diferențele de rigiditate dintre regiunile coloanei permit pisicilor să se redreseze în aer în mod secvențial, partea frontală fiind prima care se rotește, urmată de partea posterioră. Aceasta secvență, cu un ritm rapid și precis, îi ajută să își păstreze echilibrul și să aterizeze pe picioare.
Această descoperire nu numai că adaugă o nouă perspectivă în înțelegerea fenomenului, ci și ar putea avea implicații importante în domeniul biomecanicii și al roboticii, acolo unde modelarea mișcărilor agile și controlate este esențială.
Și deși cercetările continuă, acest studiu reprezintă un pas important în deslușirea mecanismelor fine ale corpului felin, demonstrați că istoria acestui fenomen fascinant nu este nici pe departe încheiată. În viitor, specialiștii speră să descifreze și alte aspecte ale performanței animalelor, precum și să aplice această înțelepciune în tehnologii moderne sau în terapii veterinare. Între timp, pisicile continuă să ne uimească, păstrându-și secretul în spatele eleganței și agilității lor.
Sursa: Descopera
